Bărbat frumos, inteligent şi sentimental? Doar un zvon.

De ceva săptămâni de când m-am oprit din a-l căuta pe „Făt Frumos din Lacrima”, că am făcut gaură-n talpă de la atâta mers, tot ies la întâlniri. Oarecum în gol, că nu caut nimic şi pe nimeni, dar măcar pentru experienţă. Un om nou cu idei proaspete. Sau cel puţin eu la asta sper.

Prima concluzie e ca toţi bărbaţii de 30 şi peste deschid uşa la maşina. Silly me. Cât am ieşit cu d-ăştia „underage” am deschis-o singură. Bine, că pe lângă o bună creştere frumoasă poate fi o încercare forţată de a

impresiona. Tati dacă e să mi se pună capsa poţi să vii şi pe bicicletă, iar dacă o s-o deschizi doar de 2-3 ori mai bine nu te forţa, că nu vreau să transpiri de la efort. Oricum dacă e să nu-mi placi poţi să vii şi cu elicopter că nu se schimbă nimic.

A doua concluzie, aceiaşi tipi tratează aplicaţiile de dating ca pe un fel de act notarial parafat şi semnat. Măi nu ştiu dacă sunt eu lipsită de respect, dar mi se par o prostie. E fun, cunoşti oameni, dar online-ul e o farsă. Toţi suntem cine vrem să fim pe net. În realitate, însă, nu e mereu la fel.

Apoi ar mai fi faptul că bărbaţii se încadrează în 2 categorii: ăia care au bunul simţ să plătească cafeaua şi ăia care nu consideră ca e cazul. „Până la urmă eşti o străină, ce obligaţii am eu faţă de tine?”
Hmm, şi tu eşti un străin dobitocule şi totuşi iată-mă aici în faţa ta aranjată şi zâmbitoare. Asta în condiţiile în care nu am apucat să menţionez că, evident, ei au lansat invitaţiile. Unii au şi insistat. Până la exasperare. Ok. Cedez. Hai dracu la  o cafea că-mi plesneşte o venă la cât mă agasezi (vorba unui coleg). 
Mai sunt şi ăia care îţi scriu şi după ce le răspunzi nu mai zic nimic. Şi nu le-am trimis teoria relativităţii să zici că i-am blocat. Nu nu, doar am răspuns la întrebarea ce faci. Hmm, ok. He’s not interested. Fair enough. Dar staţi aşa că peste 3 zile scrie iar acelaşi „Bună. Ce faci?” Are you fucking kidding me? Wow.

Aveam o discuţie foarte seacă într-o zi şi mă întreabă tipul dacă sunt mereu monosilabică. După ce am râs cu poftă i-am explicat că aş putea să port o conversaţie dacă am avea una. Voi cum aţi reacţiona la întrebări gen: „Câine sau pisică? Dacă ai putea avea o superputere care ar fi aia? Dacă ai putea să te întâlneşti cu un star de cinema care ar fi ăla şi de ce?” Wtf?! Cu Ryan Gosling că e BUN DE PICĂ! Fericit?! Asta nu e conversaţie, e interviu. Şi e mediocru spre foarte prost.

Dar cireaşa de pe tort este reprezentată de bărbaţii care cer permisiunea să te sărute. Mi-a spus un tip că „era mai uşor pe vremea lui, o pupai şi gata. Acum rişti să-ţi iei o geantă-n cap.” Omule, asumă-ţi că eşti bărbat şi riscă o geantă-n cap că nu eşti cu mami la magazin şi îi ceri voie să îţi iei o ciocolăţică! 

„Câtă răutate!” Asta îmi spune mereu un prieten când îi povestesc păţanii de genul ăsta.

Nu sunt rea! Aici chiar nu e vorba de răutate, ci de obiectivitate. Sunt foarte raţională şi pot calcula la rece multe gesturi şi reacţii, asta fiind extrem de uşor când nu eşti implicat emoţional. Am fost şi oarbă. În repetate rânduri chiar. Am visat cu ochii deschişi şi am vrut să „salvez lumea de roz”. Acum visez doar noaptea, iar ziua analizez…sau scriu pe blog :))