Despre oamenii urâți

de | Iun 19, 2017 | 0 comentarii

Postarea pleacă de la exprimarea plastică a unui amic în descrierea unui specimen de sex feminin, pe care se întâmplă să-l cunoaștem amandoi, de fapt toți 3, ca eram 3 la masă:

 
„ Băi, Dumnezeu când a construit-o p-asta a aruncat piesele cu praștia. Ce-a  nimerit, a nimerit!”

 
Tipa este întradevar urâtă: niște ochi înghesuiți și așezați la o distanță considerabilă, un nas cât Zidul Chinezesc, un zâmbet strâmb care-i mai degrabă o grimasă cu niște buze subțiri atașate de femeie a dracu, o frunte lată de îți încap pe ea  fițuicile la matematici speciale, integrale triple și alte nebunii, și toată deșirată. Lungă, slabă, făra nicio formă și cu o atitudine de moartea-n vacanță.

Mereu îi era prea greu să salute, că cine oi fi eu să merit un bună, nu irosește ea energia pe muritorii de rând…și aș putea să mai continui așa, dar încep să-mi netezesc calea către focurile iadului și nu-i a bună.

 

Problema nu ar fi că-i urâtă, și vorba lui: is piesele aruncate cu praștia, ci firea și atutidinea ei defectuoase. Cunosc oameni mai puțin frumoși, ar putea chiar să se claseze la urâți, care sunt foarte plăcuți ca fire. Un om cald, bun, blând și cu o atitudine mișto vai fi mereu mai frumos pentru privitor decât superbitatea ciufută de lângă.

Eu percep oamenii cu sufletul și creierul, mai mult decât cu ochii. Mi se pare mult mai definitoriu și mai sincer. Dar o pedeapsă fără sfârșit este să fii și urât cu crăci și ciufut al dracu. P-ala frumos îl mai ierți într-o zi proastă în ideea că atunci când ține gura închisă este măcar decorativ, la fel și p-ăla urât, că știi că deschide gura și îți face ziua mai bună în 10 secunde.

Dar cu monstrul ăla cu atitudine de văcar plictisit ce faci? Cum îl faci să înțeleagă că o să moară singur și singurele flori de la mormânt vor fi urzicile, că deh…după sufletul omului?