În curând voi fi vinovată şi de încălzirea globală

Am cei mai minunați părinți din lume. Îi iubesc enorm şi ei pe mine, dar atunci când ești sora mai mare în capul tău se sparg şi rebeliunile mezinului.

Frati-tu a făcut nu știu ce, dacă tu acum 5 ani nu făceai un lucru similar, el n-ar fi făcut acum asta, pentru că este vorba de puterea exemplului.

Hmm…ok. Şi mie cine mi-a dat exemplu?

Toţi copiii, când trec de la etapa de copii, la etapa de tineri simt nevoia să fie rebeli. Ştiu că ei au dreptate, iar tu, chiar dacă vorbeşti din experienţă, nu ştii nimic. I’ve been there, I’ve done that!

Îmi amintesc şi acum cu zâmbetul pe buze cum ai mei plecau la bunici şi îmi lăsau instrucţiuni clare atunci când ieşeam în club să fiu la ora X acasă şi să-i sun de pe fix. Nemernic aparat, telefonul ăsta fix, a stricat multe planuri. :))) Noroc că uneori, sau de cele mai multe ori, reuşim să batem tehnologia. „La 3 să fii acasă şi să mă suni de pe fix!”, mi-a spus mama.

Așa am făcut, doar că după ce am sunat-o în loc să mă îndrept spre pat, m-am îndreptat spre uşă. Am ajuns la 8 dimineața acasă şi toată lumea a fost fericită. Win win!

Frate-miu în schimb, simte nevoia să se afirme când ei sunt acasă şi i se trezesc nişte  idei de mult apuse făcând astfel de lucruri când maica-mea se perpelește pe lângă geam aşteptându-l. Şi de aici imaginaţi-vă avalanşa care vine peste mine la 3 dimineaţa, în condiţiile în care eu încercam doar să-mi fac somnul de frumusețe.

Tot încerc sa le explic cu bastonașe şi creioane colorate că acest efect asupra lui îl are anturajul în care se învârte şi nu eu, dar ce credeţi? În curând mă vor găsi vinovată şi pentru încălzirea globală.

Dragi părinți, perioada de tranziţie dintre copilărie şi maturitate e cea mai cretinoidă şi scoate tot ce e mai rău într-un „copchil” şi evident, în voi. Nu pot vorbi decât din experienţa surorii veşnic vinovată, copii încă n-am, dar garantez că dacă aplicați ideile părinților mei greşiţi.

La vreun an după ce mi-au trecut fiţele adolescentine şi l-am văzut pe frate-miu cum procedează m-am apucat cu mâinile de păr. Şi acum îl văd pe tata, de parcă ar fi fost ieri, cum a început să râdă cu toţi dinţii. „A, nu-ţi place? Fix aşa făceai şi tu?”

„Cine? Eu? Imposibil.”

Na că se poate, dar când depăşim isteria vârstei uităm şi ni se pare incredibil comportamentul infantil de care am dat dovadă în repetate rânduri.