O inimă ciobită

Îmi fac bagajul şi plec!

Ce pun în bagaj? Orice, mai puţin inima. De fiecare dată când am luat-o cu mine m-am întors cu ea ciobită. Cele mai multe dintre relaţii ar trebui să fie ca intratul într-un magazin. Te duci, te uiţi cu răbdare să vezi dacă găseşti ceva cu potenţial, eventual cumperi, iar apoi pleci şi îţi vezi de ale tale. N-o să plângi că nu ţi-a venit bine rochia, găseşti alta în magazinul următor…măcar ai luat eşarfa, păstreaz-o amintire. La finalul zilei vei avea amintiri şi o inimă întreagă. Nu vor fi lucruri memorabile, amintirile alea se construiesc doar cu suflet, dar nici să te arzi n-ai cum.

Mereu plecam cu sufletu-n geantă, iar dacă nu mai încăpea îl îndesam în buzunar…şi când mă întorceam din călătorie aveam amintiri, lacrimi şi o cutie de superglue să lipesc ce am stricat acordând încredere.

Am obosit să fac asta. Sper că „ce-i al meu e pus deoparte”, dar nu mai am puterea să acţionez în consecinţă. Nici compromisuri nu mai pot să fac, pentru că la finalul zilei este vorba de mine, iar pentru mine eu sunt cea mai importantă. Am trecut de vârsta la care mă uitam în altă parte dacă era ceva în neregulă, astea-s copilării.

Dacă nu e ce trebuie, mai bine să nu fie, iar dacă este, cu hotărâre înainte. Hai să râdem împreună, hai să povesim, hai să fim piloni de susţinere unul pentru celălalt şi de acolo le aşezăm pic cu pic pe toate.

Între timp lupt cu mine să fiu ce trebuie, cum trebuie, în momentul care trebuie. În definitiv, dacă este o lecţie pe care am învăţat-o şi continui să o învăţ în permanenţă, aceea este să lupt. Până când? Rămâne de văzut…mi-e doar puţin teamă că o să mă obişnuiesc atât de tare cu lupta, încât la un moment dat este posibil să lupt şi împotriva mea.