Poate mai zăbovești puțin…

de | Noi 30, 2017 | 0 comentarii

Răbdarea e o virtute. O virtute care nu mă prea caracterizează. Eu aș vrea totuși ca tu să ai răbdare. Ce ipocrită sunt, așa-i? Eu n-am, dar tu să ai. Te rog. Ai răbdare să mă cunoști și să te apropii de mine dincolo de zâmbetul larg afișat și replicile tăioase. Am așa de multe insecurtați că nu mi-ar ajunge postarea să le înșir pe toate. Cred că toți avem… Mi-e teamă. Mi-e teamă să mă apropii de tine și îmi este și mai teamă  să te las să te apropii de mine…dar aș vrea. Poate tu îmi vei sparge toate zidurile pe care le-am construit cu atât stoicism. Dar ai nevoie de răbdare. Nu știu câtă ai rămasă, dar dacă ai opreste-o pentru mine. Am fost întrebată dacă mi s-au înecat corabiile, apoi vreo 2 ore mai târziu mi s-a spus că deși par puțin supărată am o strălucire aparte. Nici eu nu știu să identific ce se petrece înăuntrul meu. Nu pot să te rog să stai. Sunt prea mândră să-ți zic că încep să-ți simt lipsa și că aș vrea să mai rămâi prin preajmă suficient cât să ne dăm seama daca putem împărți ceva sau ba.

Daca vei alege să pleci, vei fi plecat și pace, iar eu mă voi întoarce la femeia de ieri. Cu asta m-am obișnuit, e simplu de făcut, dar încep să mă satur să fiu calculată și rece doar pentru a mă apăra.
Și când te gândești că nu voiam să te mai văd vreodată… Eram așa de sigura că nu pierd absolut nimic că niciodată nu m-am gândit de 2 ori. Apoi ai zis că mergi cu mine la o petrecere și treci să mă iei de acasă, iar când am ieșit pe poartă și ai coborât din taxi mi s-a taiat respirația și subit n-am mai înțeles de ce nu voiam să ne mai vedem.