Puteai sa-mi fii tu dimineata

de | Ian 29, 2018 | 0 comentarii

Cum ar fi fost sa ma trezesc pe perna langa tine cu ochii lipiti de somn, parul ciufulit si zambetul cat casa poporului, zâmbetul ala de ai senzația ca am adormit cu un umeraș în gura… Sa facem amandoi micul dejun si sa radem ca doi prostănaci vorbind despre tot și despre nimic? Sa ma iei in brate in timp ce invart lingura-n cafea si sa uit forma cercului oprind lingura in jumatea ibricului? Sa dansam în mijlocul sufrageriei, sa gătim, sa ne bucuram de un pahar de vin și sa zâmbești. Da, să-mi zâmbești. Dacă închid ochii acum atât îmi amintesc cu claritate, modul în care îmi zâmbeai de parca eram singura femeie de pe planetă. De parca se oprea timpul în loc și tot ce ne înconjura pălea în fata fericirii noastre…

…o fericire șchioapă și diforma, dar pentru câteva momente in timp, o fericire perfectă. Dacă e liniște și acum mă aud râzând lângă tine.

Și nu mi-e greu pentru ca nu pot fără tine. Pot, asa cum puteam și înainte de tine. Doare, dar pot. Mi-e cel mai greu ca poți tu fără mine, ma oftic ca mie mi se sfâșie sufletul de 1000 de ori pe zi, iar tu nu te-ai obosit sa te lupți pentru mine. Mi-a fost greu sa plec, dar mi-e mai greu sa ma uit în spate și sa vad ca nu ma urmează nimeni.
Ai fi putut să-mi fii tu dimineață, acum mi-esti doar umbra. Mi-esti doar poveste, o poveste peste care va trece timpul, foile se vor îngălbeni, iar cuvintele se vor șterge.

Scrisă pentru toți oamenii de lângă care am plecat pentru ca niciodată nu s-au luptat sa ma păstreze. Mulțumesc ca m-ați lăsat sa plec și îmi pare rău pentru cei ce ați încercat sa va întoarceți atunci când era deja prea târziu…