Raţiune vs. sentimente

Care este reţeta secretă a unei relaţii funcţionale? Să fie comunicarea? Da, dar nu-i de ajuns. Sexul? Nici ăla nu-i suficient. Atunci cum faci ceva ce începe drăguţ să dureze?

Cum reuşesc unii oameni să potrivească perfect ingredientele în aşa fel încât sentimentele să dureze şi peste ani?

Eu sunt un om al extremelor. Ori te iubesc, ori te urăsc…dacă ai ceva mai mult ghinion reuşeşti să te alegi cu media aritmetică: friendzone-ul. Depinde doar de circumstanţe în ce categorie intri.

Având în vedere cele anterior menţionate, nu prea am reuşit să mă situez între: ori îndrăgostită şi agăţată ca o iederă ce sufocă, ori oarecum indiferentă şi rece ca o piatră. În primul caz i-am plictisit suficient încât să nu mai conteze că sunt un om minunat cu multe de oferit, în al doilea, s-au săturat de atitudinea mea de „pot şi singură”. Despărţirile au fost iniţiate atât de mine cât şi de ei, ar trebui să fii tâmpit să crezi că cel de lângă tine nu va pleca niciodată, sau complet bolnav să nu fii măcar o dată cel care constată că relaţia nu mai duce nicăieri.

Enervant este că de multe ori suntem în contratimp cu oameni care ni se par ok. Îmi place de tine, dar îmi dai flit. Îmi trece de tine, începi să mă cauţi. Interesant este că după ce te-ai purtat ca un bou te simţi lezat că ai sistat să exişti pentru mine, moment în care te invit foarte frumos să marş şi să latri la altă uşă, preferabil la una care deocamdată nu te consideră un bou.

Ca să faci o relaţie să meargă trebuie să ştii bine de tot cine eşti tu ca individ. Ce îţi place să faci, care îţi sunt prietenii, cum petreci timpul liber şi ce anume cauţi să obţii din acea relaţie. Pe lângă astea, partea care primează este să-ţi păstrezi individualitatea. Să ai viaţa ta cu programul tău, precum şi viaţa noastră cu programul nostru. Nici iederă, nici indiferentă. Fii caldă, fii frumoasă, fii independentă. Cât e acolo este splendid, când nu mai e, nu se schimbă nimic. Eşti din nou tu cu tine după o porţie sănătoasă de plâns. Nu spun că nu contează că a plecat, sau că nu-i relevant că a fost, spun doar că ceea ce-i cu adevărat notabil este că n-a rămas, iar cel care va urma va fi mult mai bun, altfel n-ai învăţat nimic şi ţi-o meriţi din plin.

Acum să nu vă lăsaţi păcăliţi…eu în primul şi în primul rând încerc să mă conving pe mine de toate astea. Creierul meu ştie câtă dreptate am, inima mea la fel, dar deşi memoria mă ajută în cea mai mare parte a timpului, inima-mi suferă de amnezie uneori.

M-am pierdut în relaţii, am uitat de „eu” şi am crezut că „noi” este mereu soluţia. Mereu am avut impresia că cele mai bune lecţii sunt alea sigilate cu lacrimi, iar eu am plâns de fiecare dată…doar motivul era diferit, lacrimile aceleaşi.

Am plâns şi de tolomacă şi de iederă şi de indiferentă, am plâns şi de inimă frântă şi de impulsuri de moment, dar cel mai des am plâns de draci, de oftică, de ambiţie şi de mândrie. Pare prostesc şi superficial? Nu-i deloc aşa. O femeie trebuie să fie femeie chiar şi în secolul 21. Nu ştiu de ce naiba concurăm cu bărbaţii la masculinitate: las’ că-l sun eu, las’ că-l invit eu, e ok să plătim nemţeşte, nu m-a ajutat cu bagajul, dar oricum pot şi singură…etc

Nu frate! Femeia e femeie şi bărbatul, bărbat.

Recapitulăm, bărbaţii invitaţi să marş să pornească într-acolo, iar cei noi din peisaj sunt invitaţi să dovedească! Ce? Cum, ce? Că sunt bărbaţi!

Cât timp eu rămân eu, tu rămai tu, iar în doi ies scântei suntem pe drumul cel bun…de aici înainte depinde doar de noi.