Scrisoare către un fost. Netrimisă
Mi s-a părut atât de bine formulată si a exprimat atât de bine ceea ce am simtit la un moment dat, incât mi-am promis că o postez când nu mai doare. De durut nu mai doare de mult, dar uitasem de ea; şi cum studentul în sesiune are orice altă preocupare posibilă decât cea pe care ar trebui să o aibă, am găsit imperios necesar să fac ordine în notiţele mele. (Menţiune: singura perioadă din an în care fac ordine de bună voie şi nesilită de nimeni este sesiunea :)))
Iniţial voiam să modific scrisoarea către Ghiţă, dar nimic nu se compară cu un lucru sincer, autentic şi scris la draci. :))) Ăsta a fost un mesaj care se voia a fi trimis, dar a fost ceva care m-a făcut să mă răzgândesc. Nu! Nu este vorba despre faptul ca nu mai făcea nici cât o ceapă degerată in ochii mei şi că nu merita osteneala, altul a fost motivul. 😛
„Nu cred că e ok felul în care te porţi. Nu ai absolut nici un motiv. Am ajuns să ne purtăm ca nişte străini, de fapt ca nişte duşmani. Faptul că nu mai suntem împreună chiar nu cred că înseamnă că trebuie să scoatem săbiile. M-am plictisit să încerc să te evit, mă oboseşte. Consider cu tărie că ar trebui să mă respecţi, pentru relaţia avută, pentru prietenia avută şi pentru atitudinea de doamnă pe care am păstrat-o faţă de tine deşi nu sunt sigură că meritai!
Am reacţionat prea prieteneşte când ai decis de unul singur, pentru amândoi, iar acum, drept răsplată pentru gentileţea dovedită, îmi întorci spatele când mă vezi. Stai liniştit, nu te vreau înapoi! Nu sunt atât de proastă încât să mă subapreciez de două ori şi nici tu atât de deştept încat să mă prosteşti din nou. Mai iau decizii imature, dar le clarific cu maturitate…nu printr-un mesaj în care spun doar „nu stiu”. Te porţi de parcă eu te-am rănit pe tine şi nu invers. Tot tu eşti supărat! De ce? Că ai plecat fără nici o explicaţie, sau pentru că am reacţionat prea bine? Ce trebuia să fac? Să te sun plânsă, să te implor să mă vrei înapoi sau să umblu de parcă aş trăi pe strazi? Doare că mă simt bine, arăt bine şi sunt fericită?
Te-am respectat o vreme, dar cu atitudinea avută, tocmai ai făcut praf ultimul gram de respect pe care îl mai aveam pentru tine!”
Acum suntem doi străini, care întâmplător se mai întâlnesc! Nu ne mai vorbim; nici măcar nu ne salutăm. Şi chiar dacă ne-am vorbi, nu ne-am auzi. A fost o vreme în care nu doar că ne ascultam unul pe altul, era o vreme în care ne înţelegeam din priviri…