
Un test de răbdare, sau pur şi simplu altceva?
Am fost chioară 2 luni de zile? Probabil. Mă gândesc că dacă nu mi-ai fi spus ca la proşti “sunt îndrăgostit de tine” nici acum nu aş fi realizat. E în funcţie de setările pe care mi le fac. Aşa cum îmi setez alarma la telefon îmi setez şi ideile. Şi uneori nu mă scoţi din ele fie ce-o fi.
Şi cum creierul meu bâzâie mai mult decât este cazul, timp de 2 zile mi-au zumzăit tot felul de idei, unele mai retardate ca altele. Idei pe care ţi le-am zis şi ţie şi la care ai avut replică în 3 secunde. Şi când spun replică, mă refer că mi-ai închis gura. Eu nu rămân fără replică, nu mă blochez şi nici trac nu am, pentru că nu îmi stă în fire, dar ai tu ai reuşit să mă blochezi de câteva ori.
Dar hai să dăm puţin înapoi să vedem cum au decurs lucrurile, pentru că, să fim serioşi, noi am devenit prieteni doar pentru că eu sunt suficient de dezaxată încât să mă invit în casa omului fără drept de refuz. :)) Nu ne mai văzusem din primavară, iar atunci ne-am văzut fix o dată. În club. Dar câteva luni mai târziu, am cumpărat o sticlă de vin şi am venit să te revăd.
Te uitai la mine de parcă greşisem adresa. Măcar aveam vinul, dacă era ceva mă îmbătam şi plecam deprimată acasă. :)) Dar contrar aşteptărilor, discuţia a fost suficient de plăcută încât să pierd ultimul metrou. Apoi am tot vorbit, ne-am tot văzut, până în punctul în care dacă nu ne vedeam măcar o dată pe săptămână simţeam că lipseşte ceva.
Cel mai mare hop acum e timpul, care să sperăm că se va scurge repede, mai repede decât clepsidra mea de pe telefon, iar de acolo, numai de bine.
Ziceam şi în postările anterioare că eu nu sunt o persoană răbdătoare şi aşa este, dar poate că acum e timpul să-mi depăşesc limita răbdării. Poate că e timpul să şterg nişte setări “by default” plasate acolo din copilărie de părinţi, bunici etc. În definitiv, dacă am învăţat ceva în 2015, acel ceva e că “niciodată nu trebuie să spui niciodată”.
Aşa că hai să fim noi şi vedem ce iese.