Facut iar dus, imbracat, luat bagaj si mers la spital. De mentionat ca sotul a fost foarte lucid si rational, nu m-a dus la spital in pijamale cum vezi prin filme sau alte aberatii, asa cum nici eu nu alergam ca o gaina bezmetica fara cap.
Ajung la spital la camera de garda, ma consulta si ma anunta ca e de durata la mine. Ba mai mult, se si inspumeaza ca mi-am permis sa-mi sun doctorul sa ii zic ca mi s-a rupt apa, daca aveam travaliu fals. Cand ti se rupe apa sunt sanse fix ZERO sa fie fals, dar n-aveam cu cine sa ma cert. In jur de 3:45 ajung in rezerva single (desi eu aveam dubla, dar datorita covid, nici sa nasti n-ai voie fara sa primesti rezultatul negativ la test) unde ma preia o asistenta care foarte amabil imi spune ca ar fi bine sa dorm ca voi avea nevoie de energie. Ulterior acestei afirmatii decide ca solutia cea mai buna care sa ma faca sa dorm ar fi sa intre in salon din 10 in 10 minute, ba cu o perfuzie, ba cu un formular de semnat, ba cu te miri ce altceva.
Dupa 4:15 n-a mai intrat atat de frecvent, dar au inceput contractile. Un sentiment absolut unic si inegalabil as vrea sa mentionez. Si acum ma buseste rasul cand imi amintesc ca eram stresata ca daca n-o sa stiu cand nasc, daca n-o sa simt contractiile. AHAHAHAHAHA. Erau singurele lucruri pe care le simteam, contractiile. Nici nu respiram de durere, transpiram, ma epuiza durerea, era cam la fel de subtil ca atunci cand te loveste un tir.
La inceput au fost mai discrete, dar incepand cu 6:30 imi venea efectiv sa musc din masa de durere. A venit apoi micul dejun, pe care l-am mancat de parca nu mai vazusem vreodata mancare, eram infometata din cauza efortului, timp in care a venit rezultatul testului covid (fyi: testul urgent are minunatul pret de 750 lei, dar ce nu face o mama pentru copilul ei) si m-au mutat in sala de travaliu.
Contractiile erau din ce in ce mai intense, iar eu niciodata n-am fost prietena cu durerea, asa ca as putea spune ca incepuse agonia. La nici 10 minute dupa mine intra in sala de travaliu o alta viitoare mamica vesela nevoie mare. Ii spunea senina moasei ca ea simte contractiile, dar nu dor asa tare, ea e rezistenta la durere, ei nu-i trebuie epidurala. Daca as mai fi avut puterea cred ca i-as fi aruncat cu sticla de apa in cap, asa tare m-a enervat cand am auzit-o cum n-o doare pe ea si nu ii trebuie ei epidurala, iar eu eram transfigurata de durere.
Nu mai trece mult si se aud vaicareli din cealalta parte a camerei: au, pfu, vai, ce dor, moment in care recunosc ca am zambit. Prea intrase ea in sala de travaliu Xena, printesa razboinica, iar eu vai mamicuta mea. Dupa alte vreo 20 minute in care treceam impreuna prin aceleasi dureri chiar mi-a devenit simpatica si am inceput sa vorbesc cu ea.
Inainte de contractii si durere si travaliu eu ma aflam in categoria mamicilor care isi doreau sa nasca natural, dar cu epidurala, ca nu vad sensul unei suferinte inutile pe care o poti evita foarte usor. Acest gest de a reacurge la epidurala va determina o mamica haterita sa zica ca e maxim o nastere vaginala, nicidecum naturala, natural trebuie sa suferi, sa crapi, altfel nu esti o mama buna. Asa cum bine zice o prietena: “mamicile sunt cea mai rea specie”. So true!
In acest context la 10:30 apare luminita de la capatul tunelului: anestezistul. Un om exceptional care cred ca a simtit ca imi este frica si de epidurala, dar nu mai frica ca de contractii. A stat de vorba cu mine in timpul procedurii pentru a ma distrage si relaxa de la faptul ca imi baga un ditai acul in coloana, lucru pentru care ii multumesc din tot sufletul meu. La 20-25 minute dupa asta eram alt om. Stiti filmele alea cu drogati in care ii arata p-aia lesinati de relaxare, parca plutind intr-o alta lume? Ei, exact asa ma simteam eu. Era ireal.
Urmatoarele ore au trecut mult mai usor, iar pe la 15 fara cateva minute am inceput sa simt dorinta de a impinge. La ora 15:00 am intrat in sala de nasteri, iar la 15:15 i-am auzit pentru prima oara plansetul. Expulzia a fost rapida si destul de usoara in comparatie cu durerile contractiilor, desi bebelusul nu a fost atat de mic, avand 3,7 kg la nastere, dar si daca ar fi fost mai greu de atat, momentul in care l-am vazut, cand mi l-a pus pe burta a fost atat de inaltator incat nicio durere nu ar mai fi contat. Momentul in care l-am vazut pe el a fost momentul in care am vazut restul vietii mele. Am mai spus-o si o sa o repet de oricate ori va fi nevoie, el este cel mai bun si maret lucru pe care eu si sotul meu l-am facut vreodata in aceasta viata. Sper ca acest sentiment sa nu fie singular, pentru ca imi mai doresc inca 2 copii, eu nu ma aflu in categoria “Unul si bun” ci in categoria “Trei si excelenti”. Ce-i drept, asta nu va depinde doar de mine si doar Dumnezeu stie ce si cum va fi, dar primul pas pentru a realiza ceva este sa iti doresti.
