O banală zi de miercuri…

O banală zi de miercuri…

Postare scrisă  astă vară , când zăceau geamurile deschise zi de zi cu orele.

O miercuri dimineața ca oricare alta.

Sună alarma, mă trezesc eu ca o floricică, aka urzică și intru repede în baie că trebuia să-mi spăl și părul, apoi deschid geamul larg să aerisesc și încep să mă machiez. Până aici nimic ieșit din comun, daaaar n-am plasă  de țânțari  la baie (nu mă întrebați de ce, dnul Ion știe ) și m-am trezit că a intrat o vrăbiuță pe geam.

M-am uitat în ochii ei și i-am transmis telepatic să iasă pe unde a intrat. Aparent nu comunic foarte clar în păsărească pentru că a zburat în sufragerie. Am început să bombăn și am facut ce ar fi făcut oricine, m-am dus să salvez vrăbiuța.  După ce am alergat-o de 2 ori prin toate camerele, l-am sunat pe cel mai important bărbat din viața  mea: tata. Încă este cel mai important…tocmai am avut o epifanie, poate d-asta îmi este atât de greu să mă atașez de cineva, a ridicat tata ștacheta mult prea sus, iar eu niciodată nu m-am coborat, ba din contră, mereu am căutat să cresc.

În fine, unde rămăsesem ? A, da! Îl sun pe tata. Încearcă el să-mi zică că ar trebui să deschid geamul și să sting lumina în cameră ca să iasă pe geam. „Am încercat deja, dar ce crezi? Pe geamul de la baie nu a intrat vrăbiuța cu iq-ul cel mai mare și nu se prinde, se tot dă cu capul de toți pereții, iar eu trebuie să ajung la birou.”

 

Și începe să râdă! Bă da’ râdea, nu se juca! Imaginați-vă dezolarea mea când realizez că eu am alergat ultimele 10 min după vrabie în desuuri, iar taică-meu crede că-i show de stand-up!

Într-un final reușesc  s-o prind, să trag o rochiță pe mine și să plec spre birou ca o floricica, de data asta floare pe bune. O banală zi de miercuri…

Prietena mea, Ioana, şi piticul ei

Prietena mea, Ioana, şi piticul ei

Asta nu este trăirea mea, ci a unei prietene foarte apropiate…de dragul intimităţii s-o numim Ioana, iar piticul ei va ramane Piticul.
Ioana vorbea cu un tip de pe Tinder (aplicaţia tuturor posibilităţilor…sau nu) de prin februarie. Părea super deştept şi cu un simţ al umorului foarte ascuţit, atât că era mai scund. A fost sfătuită la un moment dat să-l puna puţin mai sus pe pernă, pentru că asta nu-i o problemă reală, ci doar o scuză.
Zis şi făcut! Decide Ioana mea să onoreze invitaţia Piticului la nu ştiu ce seară de film, organizată în nu ştiu care roof top din capitală. Se alifiază fata, se rujează şi se aranjează, ba mai mult, mă lasă să dorm acasă, deşi stabilisem să dorm la ea, ca să iasă cu prinţul pitic din poveste. Ajunge acolo şi constată o hipstareală dusă la un alt nivel, dar nu-i nimic, era îmbrăcată pe măsura: cămaşă cu spatele 

transparent lungă până la genunchi, dar nu rotunjită…aşa colţuroasă, geometrică, să se încadreze femeia în peisaj. În jurul ei numai oameni boemi, ceva de speriat. Îmbrăcaţi toţi de la atelierele româneşti cu ţesături fine şi tolăniţi pe podeaua acoperită cu nişte pături minuscule cum sunt alea din avion. Erau şi niscai mese, d-alea înalte cu scaune pe măsură, să se reverse trenele cămăşilor (alea lungi, cum era a ei).
Ajungând prea devreme la minunata întâlnire se aşează singurică lângă o gaşcă de gagici ce păreau a fi corporatiste care consumă cocktail-uri fără alcool şi fumează slim-uri 0,1. A iniţiat o conversaţie cu nişte necunoscuţi care vorbeau despre cârciumi, că deh „old habits die hard”, dar a constatat că nu vorbeau despre cârciumi ca noi, pleava  societăţii, gen „e o grădină faină acolo”. Nununu! Ei descriau locaţia în 5 paragrafe cu toata istoria străzii pe care se afla repetând în nenumarate rânduri „seriooooos?” şi apoi făcând paranteze cu alte locuri care s-ar încadra în acelaşi hashtag.
Cât despre experienţa cinematică, super dubioasă. Gagica nu putea să schiţeze nimic real din banalul motiv că restul audientei era absolut fascinată. Filme româneşti, câteva drăguţe: ţărani, tâmplari, tinichigii, dar astea erau puţine, majoritatea fiind interesante doar pentru cei ce consumau legale probabil. Toată tărăşenia a durat cam 2 ore timp în care la un moment dat Ioana s-a dus până la baie, avea şi nevoie ce-i drept, dar aşa a mai trecut un film de pastilaţi. Două dintr-un foc.

Cel mai important om din viaţa mea

Cel mai important om din viaţa mea

Acum 49 ani pe 17 septembrie într-o zi de duminică la ora 12:00 s-a născut cel mai important om din viaţa mea. Mama. Cea care m-a purtat în pântece 9 luni, care a fost în travaliu ore în şir ca mai apoi să nu doarmă nenumărate nopţi ca să aibă grijă de odor, aşteptând cu nerăbdare zilele în care voi fi adolescentă… Acele zile în care eu ştiu totul, nimeni altcineva n-are dreptate şi toată familia vrea doar şi numai să mă persecute. Adorabil, aşa-i?

Din fericire am depăşit acea etapă deja de ani de zile, iar acum când privesc în urmă parcă m-aş lua puţin la palme să-mi vin în fire mai repede. Şi totuşi a mea mamă n-a fost cu mine pe cât de dură aş fi eu astăzi. E un dar al lor, al mamelor, să înţeagă odrasla chiar şi atunci când dă dovadă de multă prostie. Nu ştiu mamele voastre cum sunt, dar a mea este binecuvântare la fiecare pas. Rea de gură, n-o scoţi din ale ei nici dacă te pui în cap, dar în momentul în care ai nevoie de ea, va fi mereu acolo. Nu contează că-i eşti fiică, fiu, soţ, părinte, prieten sau duşman, dacă poate să te ajute, te ajută. Asta am admirat mereu la ea. Are o capacitate incredibilă de a se lăsa pe ea deoparte pentru a-l ajuta pe altul.

Eu nu sunt atât de altruistă, deşi mă consider un om bun pe care te poţi baza, dar eu nu m-aş lăsa pe mine decât pentru un om important din viaţa mea, sunt ceva mai egoistă…ea, în schimb, ar face-o şi pentru un străin.

Mami, îţi mulţumesc că-mi eşti lumină în fiecare zi din viaţa mea. Îţi mulţumesc că m-ai învăţat să fiu om, să dăruiesc, să iubesc, să mă rog, să ajut, dar şi să trântesc uşa-n nas atunci când este cazul. M-ai învăţat să nu mă uit niciodată în urmă, ci numai înainte. Mai mult decât orice, îţi mulţumesc că m-ai adus pe lume şi că ai făcut om din mine.

Aşa cum mereu îmi spui că şi la 50 de ani o să fiu tot fetiţa ta, şi tu vei fi mereu mami a mea. La mulţi ani!

Harta zâmbetelor

Harta zâmbetelor <3

Îmi spunea un tip acum câteva luni că Bucureştiul e un oraş tare urât. Unde te uiţi clădiri, iar multe dintre ele sunt vechi şi neîngrijite. Nu-i urât, doar că depinde pe unde umbli şi ce priveşti. Dacă vrei să vezi tonuri de gri şi monotonie exact asta vei vedea.

Astăzi mi-am schimbat traseul spre serviciu şi în loc să merg spre Unirii, am luat-o spre Universitate şi de acolo pe jos până la birou.

Am trecut pe lângă o shawormerie unde am mâncat cu un tip la 12 noaptea. Ce-i drept, am mâncat cam jumătate,

cealaltă jumătate am dat-o pe jos. Nu am putut să nu zâmbesc amintindu-mi.

În dreptul magazinului Cocor un altul m-a trecut bulevardul în braţe.

La Unirii în faţa Băncii Transilvania după ce a tras pe dreapta brusc m-a sărutat cineva.

În faţa Tribunalului Bucureşti am dansat în ploaie.

În faţa parcului Cişmigiu am fost sărutată pentru prima oară.

Pe Witing m-a prins o ploaie torenţială şi nu purtam sutien. Mă conducea acasă un coleg care îmi făcea curte. Am mers tot drumul cu braţele în dreptul pieptului şi chiar înainte să ajungem mi-a aruncat cheile si mi-a zis „Prinde!”, din reflex am facut-o. Isteţ băiat. :)))

În Time Out în Centrul Vechi am jucat pentru prima oară Catan, iar în Chirigiu, Activity. Amândouă au fost experienţe delicios de comice şi am fost înconjurată de oameni tare dragi mie. Sangria sau Cidru pe masă şi voie bună cât cuprinde.

În Herăstrău am avut parte de plimbari plăcute şi liniştite, am dat turul acelui parc de nenumărate ori cu mulţi oameni mişto.

În Dristor mi s-a dezvăluit că de fapt ne îndreptăm spre mare, nu într-un club din Bucureşti.

În Piranha l-am aşteptat pe unu câteva ore bune, nu mă întrebaţi de ce, acum după 10 min aş pleca fără doar şi poate.

În Regie şi în Rahova am petrecut cele mai multe nopţi în deplasare, vin, bere şi poveşti…acum deja am ajuns la alt nivel, ne-am apucat de colorat.

În băncile din Poli am tras nenumărate porţii de râs cu lacrimi.

Din Centru Vechi am plecat cu pantofii în mână că dansasem prea mult, iar acei pantofi erau mult prea incomozi.

În faţă la Afi m-am certat destul de tare cu un fost iubit. Tot acolo, doar că aşezate la o masă la Starbucks am discutat pro’s and con’s-urile unor tipi cu 3 prietene… La finalul cafelei balanţa s-a aplecat mai mult spre con’s.

În Plaza am văzut cele mai multe filme, în general miercuri, la Orange film.

Într-un parc din zona 1 Mai mi-am aprins prima ţigară şi nu pricepeam de ce este o placere pentru unii să facă asta. Având în vedere că „I’m not a quitter”, am perseverat până a început să-mi placă. :))))

În Entourage-ul din Centrul Vechi am depănat şi dezbătut cu Melc cam tot ce se poate dezbate, totul încununat de râsete zgomotoase.

În Tonka la Romană am chiulit de cele mai multe ori în timpul anilor de liceu.

În Regie am scris cele mai multe proiecte, iar în faţă la P17 am băut cele mai multe beri cu lămâie.

Când plecam din P26 în club, am alunecat şi am căzut într-o baltă.

În Valea Regilor mi-a spus cineva pentru prima dată că mă iubeşte.

Pe Ştirbei Vodă am oferit flori pe stradă unor tipe pe care nu le cunoşteam; toate au crezut că glumeam, dar după ce au realizat că eram serioasă mi-au zis că le-am făcut ziua mai bună şi că m-ar lua de bărbat. :)))

Din faţa de la Silver am plecat fără să-mi iau la revedere de la prietenii mei, băusem 15 shot-uri, probabil d-asta.:D

În faţa casei mele nu vă mai povestesc, că e lista prea lungă.

Şi câte şi mai câte pe care acum le omit din viteză.

Dacă iau Bucureştiul la pas la fiecare km mai am o amintire care îmi aduce zâmbetul pe buze. Asta înseamnă un oraş frumos. Un oraş plin de amintiri care mă fac mereu să zâmbesc.

După cum spuneam, depinde doar unde vrei să priveşti…

În curând voi fi vinovată şi de încălzirea globală

În curând voi fi vinovată şi de încălzirea globală

Am cei mai minunați părinți din lume. Îi iubesc enorm şi ei pe mine, dar atunci când ești sora mai mare în capul tău se sparg şi rebeliunile mezinului.

Frati-tu a făcut nu știu ce, dacă tu acum 5 ani nu făceai un lucru similar, el n-ar fi făcut acum asta, pentru că este vorba de puterea exemplului.

Hmm…ok. Şi mie cine mi-a dat exemplu?

Toţi copiii, când trec de la etapa de copii, la etapa de tineri simt nevoia să fie rebeli. Ştiu că ei au dreptate, iar tu, chiar dacă vorbeşti din experienţă, nu ştii nimic. I’ve been there, I’ve done that!

Îmi amintesc şi acum cu zâmbetul pe buze cum ai mei plecau la bunici şi îmi lăsau instrucţiuni clare atunci când ieşeam în club să fiu la ora X acasă şi să-i sun de pe fix. Nemernic aparat, telefonul ăsta fix, a stricat multe planuri. :))) Noroc că uneori, sau de cele mai multe ori, reuşim să batem tehnologia. „La 3 să fii acasă şi să mă suni de pe fix!”, mi-a spus mama.

 

Așa am făcut, doar că după ce am sunat-o în loc să mă îndrept spre pat, m-am îndreptat spre uşă. Am ajuns la 8 dimineața acasă şi toată lumea a fost fericită. Win win!

Frate-miu în schimb, simte nevoia să se afirme când ei sunt acasă şi i se trezesc nişte  idei de mult apuse făcând astfel de lucruri când maica-mea se perpelește pe lângă geam aşteptându-l. Şi de aici imaginaţi-vă avalanşa care vine peste mine la 3 dimineaţa, în condiţiile în care eu încercam doar să-mi fac somnul de frumusețe.

Tot încerc sa le explic cu bastonașe şi creioane colorate că acest efect asupra lui îl are anturajul în care se învârte şi nu eu, dar ce credeţi? În curând mă vor găsi vinovată şi pentru încălzirea globală.

Dragi părinți, perioada de tranziţie dintre copilărie şi maturitate e cea mai cretinoidă şi scoate tot ce e mai rău într-un „copchil” şi evident, în voi. Nu pot vorbi decât din experienţa surorii veşnic vinovată, copii încă n-am, dar garantez că dacă aplicați ideile părinților mei greşiţi.

La vreun an după ce mi-au trecut fiţele adolescentine şi l-am văzut pe frate-miu cum procedează m-am apucat cu mâinile de păr. Şi acum îl văd pe tata, de parcă ar fi fost ieri, cum a început să râdă cu toţi dinţii. „A, nu-ţi place? Fix aşa făceai şi tu?”

„Cine? Eu? Imposibil.”

Na că se poate, dar când depăşim isteria vârstei uităm şi ni se pare incredibil comportamentul infantil de care am dat dovadă în repetate rânduri.