Dulcele-amar de la sfârşitul iubirii
A trecut aproape un an de când nu am mai scris un rînd, ba chiar am petrecut luni de zile fără ca măcar să-mi amintesc că am un blog pe care ocazional mai împărtăşesc păreri, dar azi chiar am simţit nevoia să fac asta. A trebuit să recuperez parola şi realizând cât a trecut de ultima oară, mi-am recitit puţinele postări din urmă şi am realizat că un an de zile înseamnă enorm în viaţa unui om.
Am trecut prin extrem de multe între timp, şi bune şi rele, care m-au făcut altcineva…cineva mai bun, sper eu. Uitându-mă puţin în urmă mă întreb dacă între timp am mai învăţat ceva, deşi, după cum un bun prieten îmi spune, eu nu prea învăţ din greşeli, mă concentrez atât de tare pe ceea ce cred eu că ar trebui să fie încât ignor realitatea… Nu pot nici să-l aprob în totalitate, dar nici să-l contrazic :))
23 ani. Nu ştiu când s-au adunat. Nu ştiu când, sau cum, am făcut tranziţia de la tânăra supărată că nu poate să iubească şi ar prefera să sufere în schimbul sentimentului, la cea care iubeşte din tot sufletul, dar este rănită până peste.
A meritat? Da, dar nu din nou.
Mi-am dat seama cum e să simţi că porţi o părticică din cineva mereu cu tine, mi-am dat seama că să construieşti o relatie este extrem de frumos, iar s-o menţii destul de dificil. Sunt clipe în care îmi este dor de momentele în care mă enerva, mi-e dor de parfumul lui (deşi l-am întâlnit şi pe altcineva, dar parcă nu miroase la fel), mi-e dor de clipele în care râdeam (atunci când râdeam amândoi, răsuna camera de veselie) şi poate cel mai tare, îmi e dor să îi fie dor.
Mereu am susţinut că eu nu sufăr din dragoste. Pur şi simplu nu e pentru mine; lumea e plină de bărbaţi. Şi m-am crezut o vreme, ba chiar suficient de mult încât să încep să ies cu altcineva. Dar nu chiar tot ce zboară se mănâncă şi oricât ai încerca conştient să reprimi anumite sentimente, subconştientul lucrează în voia lui. Aşa că plec capul şi sunt recunoscătoare că pot şi eu să simt, chiar dacă uneori simt până când doare.
Aş face totul din nou? Da. Fără regrete. N-aş vrea să nu fi trăit acel prim sărut, acel prim te iubesc, primul pahar de vin, prima confesiune, primul noapte bună si prima bună dimineaţa…
A fost perfect cât a durat şi am văzut cum e să nu renunţi…cred că a fost prima oară. Mereu eram eu cea care pleca, ba mai mult, mă temeam că nu voi putea să stau vreodată, dar de data asta n-am fost eu:)
Iar acum, deşi rănită, sunt mai puternică şi mai matură. Ştiu, sună ciudat să afirm că sunt mai puternică. Cum poate fi cineva bucaţi şi totuţi mai puternic? Nu ştiu nici eu cum, dar uite că se poate, iar ACUM ştiind de câtă iubire sunt capabilă să ofer, sunt zdruncinată, dar linistită. Linistită că a fost o lecţie, că m-a făcut mai frumoasă şi mai sigură pe mine şi că mi-a dat pagina la o altă filă din viaţa mea.
Acum ştiu mult mai clar ce vreau şi ştiu că pot avea acel ceva, dar am nevoie de timp să pot asimila toată multitudinea asta de sentimente întortocheate şi contradictorii şi am nevoie de timp să procesez schimbarea, dar ca de fiecare dată merg înainte. Numai înainte.