M-ai lăsat cu inima în drum

Ne cunoaştem din greşeală. Altfel nu-mi explic de ce aveam senzaţia că ne întâlnim la jumătatea drumului şi totuşi tu nu vii spre mine. Nu-mi explic cum e posibil să fim pe aceeaşi lungime de undă şi să vorbim ore în şir despre lucruri care pentru noi au sens. Mereu eram cumva pe dos, dar le legam în aşa fel încât, în final, cădeam de acord. Şi chiar am avea ce să vorbim, nu spun asta pentru că vorbesc mult, o spun pentru că dacă am vorbi, aş şti să tac mai mult ca niciodată.

Îmi sclipeau ochii când era ceva legat de tine, acum doar încerc să nu visez cu ochii deschiși.

Şi nu mă înţelege greşit. Mă prind când pur şi simplu nu e chimie între doi oameni şi nu există atracţie, dar acum chiar nu pricep.

Te rog să mă declari nebună, dar eu cred că avem ceva de

împărţit. Şi cred că l-am împărţi bine.

Probabil că suntem oamenii potriviţi într-un moment nepotrivit, sau poate văd eu în culori deşi imaginea e alb negru.

De fiecare dată când ne întâlnim îmi dau seama că îmi placi, chiar şi atunci când mă enervezi şi mă laşi să vorbesc singură.

Şi am încercat să-mi fii indiferent şi chiar să te ignor. Dar ce crezi? Atunci ai venit tu la mine şi am revenit instant (ca ness-ul) la gânduri mai bune.

Vreau doar să înţeleg ce simt şi de ce simt. E clar ca dacă nu mă lăsai cu inima în drum, acum sigur puteam spune că iubesc.
Şi normal că n-am nici un regret. Nu e genul meu de sentiment. Dar dacă ar fi să regret ceva,ar fi faptul că m-ai sărutat, iar amintirea acelui sărut e atât de vagă, că uneori am senzația că am visat.

Poate altă dată…nu spune niciodată!