Pagini de viaţă
Acum vreo 2 luni am întâlnit un tip. Şi ce-i cu asta? În fiecare zi întâlnim oameni noi. Da, doar că el a fost o picătură de fericire pe care n-am solicitat-o. De mai bine de 1 an n-am mai plăcut pe cineva atât de mult şi nici nu-mi doream. Sunt fericită „on my own”, cum zice francezul. Nu-mi lipsea nimic, nu mai voiam o relaţie, nu mai căutam nimic. Am ieşit cu el „din greşeală”. M-a dat peste cap, în exact 3 ore, suficient de mult încât să-mi dau seama că poate totuşi pierd ceva frumos. Apoi a dispărut din peisaj, puf, ca prin magie. Iniţial am zis că nu-i interesat, se întâmplă. Poate am vorbit prea mult şi l-am bulversat pe bietul om, o fac des. Apoi amintindu-mi modul în care s-a purtat am ajuns la concluzia c-o fi însurat „nemernicul”, sau măcar are o relaţie, la el acasă probabil, că nu stă în Bucureşti.
Când unei femei nu-i pasă, poţi să faci şi un foc de tabără că tot nu te observă, dar dacă are măcar un strop de interes va aşeza piesele de puzzle în aşa fel încât să priceapă ce dracu s-a întâmplat. Şi am aflat! Are prietenă…sau iubită, logodnică ce-o fi ea, dar măcar nu-i soţie.
Furia care m-a cuprins a fost fără margini, dacă era în faţa mea îl luam la palme…nu dau cu pumnul că nu-mi permite manichiura, altfel ar fi fost şi asta o opţiune. Nu era vina mea că el a omis acest MIC detaliu, dar totuşi m-a iritat teribil ideea.
Apoi am vorbit cu un om drag mie care m-a oprit înainte să-l tavalesc prin tot noroiul din lume şi să exprim cât de porc îl pot considera şi mi-a zis doar: „S-a speriat. Dacă a fost prezent şi el la întâlnirea pe care mi-ai relatat-o, s-a speriat.”
Nu ştiu dacă cred asta, îl găsim încă pe lista neagră, dar totuşi mi-a dat puţin de gândit. Apoi a mai completat cu ceva: „Ăsta-i un semn că ce e să fie al tău e aproape.”
Nici măcar o dată în viaţa mea nu am crezut în întâmplări. Totul are un motiv. Nu ştiu dacă are dreptate 100%, dar măcar parţial este sigur adevărat.
Apoi am ajuns în Cluj cu munca. Nu ştiam dacă îl voi revedea, deşi e de prin preajmă, dar îmi doream. Nu-mi doream ceva de la el, ci pur şi simplu să-l revăd. Să mai râd o dată în compania lui şi să-l mai îmbrăţisez o dată. A fost şi va rămâne o frumoasă amintire a 3 ore superbe din viaţa mea. Am făcut asta. N-a venit pentru mine, ci pentru cursul pe care l-am organizat, dar asta nu mai are importanţă. Văzut, îmbrăţişat, plecat. Nu mă mai uit în urmă, nu că aş fi făcut-o vreodată, nu mi se pare normal. Dacă vine de la sine e în regulă, dacă e forţat, e degeaba.
Am mai dat o pagină din cartea vieţii mele, acum încep să scriu un nou capitol.