There is a very fine line…
Nu ştiu pe voi cum vă găseşte primăvara asta, dar eu merg pe un fir foarte subţire. Sunt fix într-un moment d-ăla în care nu-mi arde de prea multe. Nu-s încântată sau determinată, ci mai degrabă iritată.
Nasol e că din starea asta nu atrag în jurul meu decât mai multă iritare.
M-am săturat de mediocru şi de comun. Banal, normal, obişnuit sunt cuvinte al căror sens niciodată nu am reuşit să-l pricep.
Trebuie să schimb ceva, trebuie să fie o rotaţie de 180 grade şi trebuie s-o fac acum, sau ieri, altfel o să mă complac aşa şi o să îmi merit soarta cu vârf şi îndesat. Soarta chiar ţi-o faci cu mâna ta din punctul meu de vedere. Iar acum este vorba de triere.
Aşa că am un plan. Scot mătura şi dau energic cu ea în toată casa sufletului meu. Strâng tot în făraş.
Am ridicat tot praful iar asta e uşor sufocant. Exact cum mă aşteptam, m-a apucat strănutul.
Aştept să se aşeze praful şi vărs conţinutul făraşului într-o sită. Se aud cioburi, clinchetul lor mă face să-mi
amintesc de unde provin.
Scutur sita cu răbdare până cade tot ce-i fără folos astăzi. Am obosit putin, recunosc. O picătură sărată de
transpiraţie mi se scurge încet până în colţul gurii. Gustul ei îmi dă satisfacţie, pentru că-mi întipăreşte faptul că
truda n-a fost în van. Acum e atât de curat că ai putea mânca pe jos…
Provocarea va fi alta: să reuşesc să menţin curăţenia.
Nu ştiu cum de m-am nimerit fix pe 29 februarie să postez asta, deşi am scris-o acum 2 zile. :))
Pâna una alta, ziua de azi la anu’ nu există…ce motiv mai bun îţi trebuie să faci ceva complet nebun? Ceva ce
n-ai face, ceva de ce îţi este teamă. Azi fii cine vrei tu să fii şi cum vrei tu să fii. Azi e libertate. Azi nu există.
Carpe diem!