De ce suntem atât de răi?

De ce suntem atât de răi?

De ce suntem atât de răi?

  • Vaccinul e bun sau rău? Nu contează ca nu despre asta vorbim. Nu te judec ca te-ai vaccinat și nici ca nu te-ai vaccinat. E alegerea ta cum simți sa te protejezi în aceste vremuri tulburi.
  • Problema nu e în vaccin, problema e în obligativitatea lui. Niciodată guvernului nu i-a pasat de noi. Muream de infarct, muream de cancere, muream de scleroze, muream de sărăcie, muream din zeci, poate sute de motive. Nicio clipa nu s-au agitat sa fim bine. Acum nu doar ca ne vor binele, dar ne vor binele împotriva voinței noastre. Ne obliga sa stam sănătoși. Wow! Guvernul ne iubește.
  • Pentru ca suntem „prosti făcuți grămadă” și nu ne vaccinam, guvernul ne leagă de mâini și de picioare ca sa ne deșteptam și sa ne vaccinam. Cum ne leagă? Pai nu mai avem voie sa intram decât în magazine alimentare, benzinării, farmacii și biserici. Asta n-ar fi o problema, se poate trăi. Dar nu mai avem voie sa muncim. Ni se spune ca avem de ales intre a ne vaccina și a ne testa săptămânal, unde vaccinul e gratis, iar testele pe bani. Hai sa facem un calcul simplu sa vedem dacă chiar este o alegere sau doar praf aruncat în ochi. Test rapid=50 lei (în cel mai fericit caz) Test PCR=150 lei (în cel mai fericit caz). PCR se face la 72 ore (cam 10 pe luna), rapid la 48 ore (cam 15 pe luna), adică 1500 lei, respectiv 750 lei. Dintr-un salariu mediu (nu minim pe economie!) câți oameni își permit această cheltuiala? Niciunul, va răspund eu. Bun, deci nu este o alegere. Apoi dacă nu vrei și nu vrei sa te vaccinezi aud ca exista posibilitatea sa îți dai demisia și sa iei salarii compensatorii sau sa fii dat afară și sa iei nimic. Alta binefacere, de data asta din partea angajatorului.
  • Desi se întâmplă cele mai sus menționate, oamenii vaccinați (nu toți, dar o majoritate) cred ca e ok. Ca e normal. Ca e bine asa ca sunt ei în siguranță. Ei, imunizatii!
  • E ok ca umblam însemnați ca vitele în cireada (nu cu vatrai încins, cu cod QR) și ca se raportează fiecare unde este. Trăim în democrație! Oare e asa dificil de văzut cat de repede revenim la comunism? Nu am învățat chiar nimic din istorie? Trebuie sa repetam același ciclu și să-i aliniem iar la zid și sa ii împușcăm în ziua de Crăciun? Cred ca toți am mai citit sau am auzit povesti despre cum era atunci. Cum exista rație la orice cumparai și nu aveai voie sa îți tai propriul animal, sau dacă îl taiai pe ascuns te turnau vecinii. Intelectuali intemnitati și chinuiți fără mila. Prosti la putere și atâtea și atâtea mizerii.
  • Și poporul român ce face azi? De fapt nu. Planeta asta ce face azi? Ca asa cum noi l-am uitat pe Nicolae Ceaușescu, l-au uitat și alții pe Adolf Hitler, Benito Mussolini, Iosif Stalin, Saddam Hussein etc. Ce facem azi? Ne dezbinam ca prostii. Abia așteptăm să găsim un biet paznic sa nu ceara cod QR și pac ii facem reclamație. Vanam orice urma de omenie și o punem la pământ și suntem mândri de asta!
  • Am putea trai și convietui perfect vaccinați și nevaccinati, dar uniți. Fiecare își asuma decizia luata și ne vedem de viata în continuare. Dar vaccinații (repet: nu toți, dar o majoritate) se gândesc: „foarte bine va face„, „va plângeți și va victimizati fara motiv„, „umbla moartea pe străzi” (adică nevaccinatii, dacă cumva aveați neclarități), „asta ar trebui raportat„, „doar prostii nu se vaccinează” și alte și alte și alte. Nu prea am auzit pe nimeni sa zică: bai nu e ok sa îți impună, nu e ok sa îți bage pe gat gravidă și să-ți inoculeze ca e safe cat timp exista o sansa si de 1% sa afecteze fatul, nu e ok sa injectam copiii chiar daca adultii au ales sa se vaccineze, nu e ok sa nu aveți drept la viață, nu e ok sa va lege ca pe animale.
  • Vaccinații se simt mai „safe” când știu ca sunt doar ei în restaurant, deși vaccinatul poate fi bolnav și fără simptome (sau simptome minime) deci umbla liber oricând oriunde si infecteaza fara numar, iar nevaccinatului e mult mai probabil sa ii fie mai rău și sa fie și vizibilă starea de rău si sa stea acasa pana isi revine.
  • Apoi mai e mentalitatea: mor 500 pe zi, dar 92% sunt nevaccinati, altfel spus – cam merită sa moară ca nu s-au vaccinat. E mai bine sa previi decât sa tratezi. Corect! Dar eu știu destui vaccinați care s-au îmbolnăvit. Plus ca prevenție nu înseamnă neapărat vaccin.
  • Astia 500 care mor nu cred ca ar trebui sa moara. Dacă guvernul ar consuma 1% din energia pe care o consuma pentru a promova vaccinul pe campanii de informare despre modalități corecte de tratament și cum se face monitorizarea corect și când se merge la spital, rata mortalității ar fi mult mai jos. Oamenii sunt dezinformați și fără acces la medicamente și bombardați pe toate posturile de televiziune ca spitalele sunt pline. Normal ca nu merg la spital decât în ultima clipa și mor pe capete și sufoca sistemul medical și epuizează medicii. Ia hai sa le explicam oamenilor la TV în cel mai simplist mod cum sa monitorizeze și cum sa trateze gradual aceasta boala sa vedem dacă avem alt rezultat. Hai sa dam teste gratuite, nu doar vaccin! Hai sa-i protejam pe toti cetatenii indiferent daca sunt vaccinati sau ba. Dar nu se vrea asta! Se vrea vaccin cu orice preț și controlul maselor cu orice preț, dar totuși noi suntem imbecili ca ne punem întrebări cu atâtea chestii cusute cu ață albă și ne merităm soarta!
  • E ireal ca suntem atât de răi și de psihopați (nu cred ca pot găsi alt cuvânt mai blând, pentru ca doar un psihopat se bucura de nenorocirea altuia)!
O banală zi de miercuri…

O banală zi de miercuri…

O banală zi de miercuri…

Postare scrisă  astă vară , când zăceau geamurile deschise zi de zi cu orele.

O miercuri dimineața ca oricare alta.

Sună alarma, mă trezesc eu ca o floricică, aka urzică și intru repede în baie că trebuia să-mi spăl și părul, apoi deschid geamul larg să aerisesc și încep să mă machiez. Până aici nimic ieșit din comun, daaaar n-am plasă  de țânțari  la baie (nu mă întrebați de ce, dnul Ion știe ) și m-am trezit că a intrat o vrăbiuță pe geam.

M-am uitat în ochii ei și i-am transmis telepatic să iasă pe unde a intrat. Aparent nu comunic foarte clar în păsărească pentru că a zburat în sufragerie. Am început să bombăn și am facut ce ar fi făcut oricine, m-am dus să salvez vrăbiuța.  După ce am alergat-o de 2 ori prin toate camerele, l-am sunat pe cel mai important bărbat din viața  mea: tata. Încă este cel mai important…tocmai am avut o epifanie, poate d-asta îmi este atât de greu să mă atașez de cineva, a ridicat tata ștacheta mult prea sus, iar eu niciodată nu m-am coborat, ba din contră, mereu am căutat să cresc.

În fine, unde rămăsesem ? A, da! Îl sun pe tata. Încearcă el să-mi zică că ar trebui să deschid geamul și să sting lumina în cameră ca să iasă pe geam. „Am încercat deja, dar ce crezi? Pe geamul de la baie nu a intrat vrăbiuța cu iq-ul cel mai mare și nu se prinde, se tot dă cu capul de toți pereții, iar eu trebuie să ajung la birou.”

 

Și începe să râdă! Bă da’ râdea, nu se juca! Imaginați-vă dezolarea mea când realizez că eu am alergat ultimele 10 min după vrabie în desuuri, iar taică-meu crede că-i show de stand-up!

Într-un final reușesc  s-o prind, să trag o rochiță pe mine și să plec spre birou ca o floricica, de data asta floare pe bune. O banală zi de miercuri…

Prietena mea, Ioana, şi piticul ei

Prietena mea, Ioana, şi piticul ei

Prietena mea, Ioana, şi piticul ei

Asta nu este trăirea mea, ci a unei prietene foarte apropiate…de dragul intimităţii s-o numim Ioana, iar piticul ei va ramane Piticul.
Ioana vorbea cu un tip de pe Tinder (aplicaţia tuturor posibilităţilor…sau nu) de prin februarie. Părea super deştept şi cu un simţ al umorului foarte ascuţit, atât că era mai scund. A fost sfătuită la un moment dat să-l puna puţin mai sus pe pernă, pentru că asta nu-i o problemă reală, ci doar o scuză.
Zis şi făcut! Decide Ioana mea să onoreze invitaţia Piticului la nu ştiu ce seară de film, organizată în nu ştiu care roof top din capitală. Se alifiază fata, se rujează şi se aranjează, ba mai mult, mă lasă să dorm acasă, deşi stabilisem să dorm la ea, ca să iasă cu prinţul pitic din poveste. Ajunge acolo şi constată o hipstareală dusă la un alt nivel, dar nu-i nimic, era îmbrăcată pe măsura: cămaşă cu spatele 

transparent lungă până la genunchi, dar nu rotunjită…aşa colţuroasă, geometrică, să se încadreze femeia în peisaj. În jurul ei numai oameni boemi, ceva de speriat. Îmbrăcaţi toţi de la atelierele româneşti cu ţesături fine şi tolăniţi pe podeaua acoperită cu nişte pături minuscule cum sunt alea din avion. Erau şi niscai mese, d-alea înalte cu scaune pe măsură, să se reverse trenele cămăşilor (alea lungi, cum era a ei).
Ajungând prea devreme la minunata întâlnire se aşează singurică lângă o gaşcă de gagici ce păreau a fi corporatiste care consumă cocktail-uri fără alcool şi fumează slim-uri 0,1. A iniţiat o conversaţie cu nişte necunoscuţi care vorbeau despre cârciumi, că deh „old habits die hard”, dar a constatat că nu vorbeau despre cârciumi ca noi, pleava  societăţii, gen „e o grădină faină acolo”. Nununu! Ei descriau locaţia în 5 paragrafe cu toata istoria străzii pe care se afla repetând în nenumarate rânduri „seriooooos?” şi apoi făcând paranteze cu alte locuri care s-ar încadra în acelaşi hashtag.
Cât despre experienţa cinematică, super dubioasă. Gagica nu putea să schiţeze nimic real din banalul motiv că restul audientei era absolut fascinată. Filme româneşti, câteva drăguţe: ţărani, tâmplari, tinichigii, dar astea erau puţine, majoritatea fiind interesante doar pentru cei ce consumau legale probabil. Toată tărăşenia a durat cam 2 ore timp în care la un moment dat Ioana s-a dus până la baie, avea şi nevoie ce-i drept, dar aşa a mai trecut un film de pastilaţi. Două dintr-un foc.

Cel mai important om din viaţa mea

Cel mai important om din viaţa mea

Cel mai important om din viaţa mea

Acum 49 ani pe 17 septembrie într-o zi de duminică la ora 12:00 s-a născut cel mai important om din viaţa mea. Mama. Cea care m-a purtat în pântece 9 luni, care a fost în travaliu ore în şir ca mai apoi să nu doarmă nenumărate nopţi ca să aibă grijă de odor, aşteptând cu nerăbdare zilele în care voi fi adolescentă… Acele zile în care eu ştiu totul, nimeni altcineva n-are dreptate şi toată familia vrea doar şi numai să mă persecute. Adorabil, aşa-i?

Din fericire am depăşit acea etapă deja de ani de zile, iar acum când privesc în urmă parcă m-aş lua puţin la palme să-mi vin în fire mai repede. Şi totuşi a mea mamă n-a fost cu mine pe cât de dură aş fi eu astăzi. E un dar al lor, al mamelor, să înţeagă odrasla chiar şi atunci când dă dovadă de multă prostie. Nu ştiu mamele voastre cum sunt, dar a mea este binecuvântare la fiecare pas. Rea de gură, n-o scoţi din ale ei nici dacă te pui în cap, dar în momentul în care ai nevoie de ea, va fi mereu acolo. Nu contează că-i eşti fiică, fiu, soţ, părinte, prieten sau duşman, dacă poate să te ajute, te ajută. Asta am admirat mereu la ea. Are o capacitate incredibilă de a se lăsa pe ea deoparte pentru a-l ajuta pe altul.

Eu nu sunt atât de altruistă, deşi mă consider un om bun pe care te poţi baza, dar eu nu m-aş lăsa pe mine decât pentru un om important din viaţa mea, sunt ceva mai egoistă…ea, în schimb, ar face-o şi pentru un străin.

Mami, îţi mulţumesc că-mi eşti lumină în fiecare zi din viaţa mea. Îţi mulţumesc că m-ai învăţat să fiu om, să dăruiesc, să iubesc, să mă rog, să ajut, dar şi să trântesc uşa-n nas atunci când este cazul. M-ai învăţat să nu mă uit niciodată în urmă, ci numai înainte. Mai mult decât orice, îţi mulţumesc că m-ai adus pe lume şi că ai făcut om din mine.

Aşa cum mereu îmi spui că şi la 50 de ani o să fiu tot fetiţa ta, şi tu vei fi mereu mami a mea. La mulţi ani!

Harta zâmbetelor

Harta zâmbetelor <3

Harta zâmbetelor <3

Îmi spunea un tip acum câteva luni că Bucureştiul e un oraş tare urât. Unde te uiţi clădiri, iar multe dintre ele sunt vechi şi neîngrijite. Nu-i urât, doar că depinde pe unde umbli şi ce priveşti. Dacă vrei să vezi tonuri de gri şi monotonie exact asta vei vedea.

Astăzi mi-am schimbat traseul spre serviciu şi în loc să merg spre Unirii, am luat-o spre Universitate şi de acolo pe jos până la birou.

Am trecut pe lângă o shawormerie unde am mâncat cu un tip la 12 noaptea. Ce-i drept, am mâncat cam jumătate,

cealaltă jumătate am dat-o pe jos. Nu am putut să nu zâmbesc amintindu-mi.

În dreptul magazinului Cocor un altul m-a trecut bulevardul în braţe.

La Unirii în faţa Băncii Transilvania după ce a tras pe dreapta brusc m-a sărutat cineva.

În faţa Tribunalului Bucureşti am dansat în ploaie.

În faţa parcului Cişmigiu am fost sărutată pentru prima oară.

Pe Witing m-a prins o ploaie torenţială şi nu purtam sutien. Mă conducea acasă un coleg care îmi făcea curte. Am mers tot drumul cu braţele în dreptul pieptului şi chiar înainte să ajungem mi-a aruncat cheile si mi-a zis „Prinde!”, din reflex am facut-o. Isteţ băiat. :)))

În Time Out în Centrul Vechi am jucat pentru prima oară Catan, iar în Chirigiu, Activity. Amândouă au fost experienţe delicios de comice şi am fost înconjurată de oameni tare dragi mie. Sangria sau Cidru pe masă şi voie bună cât cuprinde.

În Herăstrău am avut parte de plimbari plăcute şi liniştite, am dat turul acelui parc de nenumărate ori cu mulţi oameni mişto.

În Dristor mi s-a dezvăluit că de fapt ne îndreptăm spre mare, nu într-un club din Bucureşti.

În Piranha l-am aşteptat pe unu câteva ore bune, nu mă întrebaţi de ce, acum după 10 min aş pleca fără doar şi poate.

În Regie şi în Rahova am petrecut cele mai multe nopţi în deplasare, vin, bere şi poveşti…acum deja am ajuns la alt nivel, ne-am apucat de colorat.

În băncile din Poli am tras nenumărate porţii de râs cu lacrimi.

Din Centru Vechi am plecat cu pantofii în mână că dansasem prea mult, iar acei pantofi erau mult prea incomozi.

În faţă la Afi m-am certat destul de tare cu un fost iubit. Tot acolo, doar că aşezate la o masă la Starbucks am discutat pro’s and con’s-urile unor tipi cu 3 prietene… La finalul cafelei balanţa s-a aplecat mai mult spre con’s.

În Plaza am văzut cele mai multe filme, în general miercuri, la Orange film.

Într-un parc din zona 1 Mai mi-am aprins prima ţigară şi nu pricepeam de ce este o placere pentru unii să facă asta. Având în vedere că „I’m not a quitter”, am perseverat până a început să-mi placă. :))))

În Entourage-ul din Centrul Vechi am depănat şi dezbătut cu Melc cam tot ce se poate dezbate, totul încununat de râsete zgomotoase.

În Tonka la Romană am chiulit de cele mai multe ori în timpul anilor de liceu.

În Regie am scris cele mai multe proiecte, iar în faţă la P17 am băut cele mai multe beri cu lămâie.

Când plecam din P26 în club, am alunecat şi am căzut într-o baltă.

În Valea Regilor mi-a spus cineva pentru prima dată că mă iubeşte.

Pe Ştirbei Vodă am oferit flori pe stradă unor tipe pe care nu le cunoşteam; toate au crezut că glumeam, dar după ce au realizat că eram serioasă mi-au zis că le-am făcut ziua mai bună şi că m-ar lua de bărbat. :)))

Din faţa de la Silver am plecat fără să-mi iau la revedere de la prietenii mei, băusem 15 shot-uri, probabil d-asta.:D

În faţa casei mele nu vă mai povestesc, că e lista prea lungă.

Şi câte şi mai câte pe care acum le omit din viteză.

Dacă iau Bucureştiul la pas la fiecare km mai am o amintire care îmi aduce zâmbetul pe buze. Asta înseamnă un oraş frumos. Un oraş plin de amintiri care mă fac mereu să zâmbesc.

După cum spuneam, depinde doar unde vrei să priveşti…