O banală zi de miercuri…

Postare scrisă  astă vară , când zăceau geamurile deschise zi de zi cu orele.

O miercuri dimineața ca oricare alta.

Sună alarma, mă trezesc eu ca o floricică, aka urzică și intru repede în baie că trebuia să-mi spăl și părul, apoi deschid geamul larg să aerisesc și încep să mă machiez. Până aici nimic ieșit din comun, daaaar n-am plasă  de țânțari  la baie (nu mă întrebați de ce, dnul Ion știe ) și m-am trezit că a intrat o vrăbiuță pe geam.

M-am uitat în ochii ei și i-am transmis telepatic să iasă pe unde a intrat. Aparent nu comunic foarte clar în păsărească pentru că a zburat în sufragerie. Am început să bombăn și am facut ce ar fi făcut oricine, m-am dus să salvez vrăbiuța.  După ce am alergat-o de 2 ori prin toate camerele, l-am sunat pe cel mai important bărbat din viața  mea: tata. Încă este cel mai important…tocmai am avut o epifanie, poate d-asta îmi este atât de greu să mă atașez de cineva, a ridicat tata ștacheta mult prea sus, iar eu niciodată nu m-am coborat, ba din contră, mereu am căutat să cresc.

În fine, unde rămăsesem ? A, da! Îl sun pe tata. Încearcă el să-mi zică că ar trebui să deschid geamul și să sting lumina în cameră ca să iasă pe geam. „Am încercat deja, dar ce crezi? Pe geamul de la baie nu a intrat vrăbiuța cu iq-ul cel mai mare și nu se prinde, se tot dă cu capul de toți pereții, iar eu trebuie să ajung la birou.”