Ştii foarte bine că vrei să mă culc cu tine
„El: -Consideră-mă doar îngerul cel rău de pe umăr, care-l pocneşte în faţă pe cel bun ori de câte ori începe să îndruge despre cinste şi adevăr.
Ea: -Nu stau cu tine. N-am de gând să mă culc cu tine.
El: -Na, c-ai zis-o. Ce rost mai are viaţa?
Ea: -Ştii foarte bine că vrei să mă culc cu tine.
El: -A fost visul meu de-o viaţă, iar acum s-a spulberat. Nu ştiu cum am să mai trăiesc.” – Nora Roberts
M-a distrat teribil schimbul ăsta de replici. O femeie care dă de un tip cu simţul umorului, cu o minte ageră şi care o mai şi atrage ar trebui să se culce cu el. Pentru că ştim foarte bine că amândoi vor asta, altfel nu s-ar mai tachina. Era şi o vorbă: “Dacă râde, e pe jumătate f****ă”. E cam grotească, ştiu, dar aşa-i. Plus că un bărbat, oricât de bun la pat ar fi, cel mai bun din lume dacă e, nu prea are cum să-ţi umple restul timpului în mod frumos. Sexul este important într-o relaţie, foarte important, dar să nu scăpăm din vedere că există viaţă şi după sex. Stai mai mult de vorbă decât stai…în fapt.
Am ieşit cu mai multe tipuri de tipi. Unii mai urâţi, alţii frumuşei foc, unii înalţi alţii la limita de toleranţă (niciodată mai scunzi, evident), blonzi, bruneţi, roşcaţi, maturi sau imaturi, etc, dar toţi au avut simţul umorului. Dacă nu mă faci să râd poţi să fii cine-oi fi, poţi să faci ce-oi face, poţi să zici ce-oi spune, e sec. E plicticos. E mediocru. E anodin. Aşa că mulţumesc, dar nu, mulţumesc.
Dacă e şi funny şi isteţ şi bun la pat îl prezint părinţilor şi îl cer de bărbat. V-o promit. :)))
M-am întâlnit marţi cu o prietenă foarte veche. Ne ştim de 18 ani. Am crescut împreună. Nu ne mai văzusem de ceva vreme aşa că am dezbătut probleme cu adevarat stringente. Bărbaţii din vieţile noastre. :)) Discutam despre faptul că am ajuns amândouă la concluzia că trebuie să ne bucurăm de prezent şi să nu ne mai raportăm la viitor că aşa declanşăm dezamăgiri. Oricum singurul moment care ne aparţine este prezentul şi nu avem niciun fel de garanţie în privinţa viitorului. Apoi a zis asta: “Oricum eşti conştientă că nouă ne va fi greu să ne găsim bărbaţi, pentru că avem ceva de spus. Ei sunt obişnuiţi cu persoane dependente şi obediente iar noi nu suntem deloc aşa. Dacă nu ne convine ceva vom spune, iar asta deranjează.” Şi urmând acelaşi fir mi-a trântit acum ceva vreme o altă prietenă foarte dragă, ca urmare a unei relatări de-a mea: “Dacă sinceritatea mea deranjează, a ta ucide.”
Da, ucide. Ucide ego-ul şi înfumurarea şi ucise ar trebui să rămână. Nu datorez nimănui absolut nimic, nu mă supun nimănui şi nu fac ceva ce nu este în concordanţă cu ceea ce îmi doresc. Doar mie îmi datorez ceva. Atât. Nici măcar părinţilor nu cred că le datorăm altceva în afară de recunoştinţa faptului că ne-au adus pe lume şi ne-au educat să fim oameni aşa cum trebuie. Nu le datorăm alegeri şi decizii, sau viitorul nostru şi nici nu e bine să-i lăsăm să-şi proiecteze în noi ceea ce ei îşi doresc pentru noi, fiindcă sunt dorinţele lor, nu ale noastre. Trust me, I did that at some point. Bad idea!
Mai am multe de învăţat şi mai am mult de crescut. Sunt departe de a fi pe cât de matură îmi doresc să fiu, dar fac paşi mici şi siguri în direcţia dorită. Cât trăim învăţăm, iar eu asta încerc să fac, chiar dacă unele lecţii le pricepem după ce am repetat acelaşi episod de câteva ori. Sunt momente în care suntem mai grei de cap. C’est la vie! 😛