Ne căutăm perechea pentru că nu ştim să fim singuri?

Se tot spune să nu mai cauţi chiar şi atunci când nu o faci. Faptul că ţi-ai dori nu cred că înseamnă căutare. Toată adolescenţa eu am căutat…şi am şi găsit în 90% din cazuri. Am avut şi perioade în care eram singură, dar când eşti puştan lucrurile sunt mult mai simple. Totul e fluturi, flori rupte din parc, strângeri de mână şi sărutări pe bancă. Apoi totul e complicat. Creşti, te maturizezi şi vezi diferenţele dintre femei şi bărbaţi, îţi dai seama că fiecare îşi doreşte altceva şi din experienţe înveţi cum să faci o medie aritmetică, sau spus mai pe şleau cum să-l faci să nu fugă. Uneori iese, alteori dai greş. Ulterior iubeşti pe cineva şi te arzi suficient încât să nu mai vrei să cauţi, dar încă îl vrei. Îţi ridici ziduri, şi uzi întâlnire cu întâlnire gardul ăla viu care e format din spini. Nu sun eu, nu spun eu primul că iubesc, nu te las în viaţa mea suficient cât să-mi fugă pământul de sub picioare, pentru că deşi iniţial îmi pare că plutesc, e posibil să constat că a fost doar o alunecare de teren.

La polul opus sunt oamenii care nu învaţă niciodată din greşeli. Cei care trag la acelaşi jug, deşi e evident că ai rămas singurul bou care trage, scuzaţi-mi franceza. Şi aici vorbesc de relaţii care nu mai merg, dar alegi să rămâi, sau oameni care se întorc la oamenii care la un moment dat i-au ţinut pe post de mop. Nu ne schimbăm aşa de mult, dacă n-a mers, n-a mers. Îngroapă trecutul şi priveşte înainte, dar să fii singur o perioadă de, nu înseamnă că ştii şi cum s-o faci, aşă că te agăţi de orice iluzie. Şi revii, apoi îţi dai seama că nu s-a schimbat nimic, îţi dai 2 palme şi o iei de la capăt.